M-am gandit sa scriu despre toate intr-un singur post, dar mi-am dat seama ca l-am iubit prea mult pe Pitzu, astfel incat sa nu ii dedic un post intreg......
De mica mi-am dorit sa am un catel, cam de cand am vazut prima data unul. Inafara de cel de la bunici, din curte, era legat, pentru ca era de paza. Mangaiat catelul insemna sa iau matura si sa sa-l carpin cu acel capat de matura... Bland . Mai mult nu prea aveam voie. Deh, microbii astia, care ataca indeosebi copiii. Apoi mai era pisica de curte. O chema Murca. Mai ca pe toate din zona. Pe ea aveam voie sa o mangai cu piciorul, nu cu mana, asa cum ar fi fost firesc.
Asa ca eu am crescut cu visul de a avea un animalut, un caine, pe care sa il mangai cu mana si sa il strang prieteneste in brate. Dar o pisica ar fi fost la fel de binevenita.
Cand am ajuns la facultate,am stat o perioada cu tata si la cererea mea de a lua o pisica, am primit raspunsul vesel " ca atunci cand te vei marita" . Ok , m-am maritat si eu si sotul meu , ne-am cumparat un motan :))) Pitzu. L-am luat pe 4 iunie, iar pe 5 m-am maritat. Cu Stefan , nu cu motanul :)) Asa. Pitzu, era un ghemotoc, scos de printre alte asemenea ghemotoace. A fost pisicul motociclist . Pentru ca luandu-l de pe langa Bucuresti si ajungand acolo cu motocicletele, nu aveam cum sa il luam acasa, decat pe motor. L-am pus intr-o cutie gaurita si .... pe motor! Cand am ajuns la curte la bunicii sotului ( ca sa facem o pauza ), Pitzu a facut cunostinta cu cele 10 pisici de curte ale lui mamaie. Alea au fugit care si in ce parte, crezand ca acel pisicut persan , era de fapt un fel de OZN. "Daa, ce fel de pisic o mai fi asta , cu nasul turtit, sigur e un "fake" , nu e de-a nostru" -asa si-o fi zis gasca de pisici de la curte.
Apoi am ajuns acasa. Cred ca atunci patul nostru din dormitor , si-a gasit stapanul . A, mai dormeam si noi pe alaturi, dar cu acordul lui Pitzu.
Cand Pitzu se supara, facea pipi pe Stefan. Balta de pipi , nu pipi. Bea apa ramasa peste noapte in cana si facea ture: cana -pipi pe Stefan. Era ocupatia preferata :) Evident ca am schimbat salteaua.
Pitzu a fost din familia noastra. L-am iubit, sunt sigura ca a fost reciproc.
Un an si jumatate a fost cel mai fericit motan. Apoi, pentru ca de fapt noi l-am cumparat bolnav si apoi cand am aflat asta, nu am vrut sa il dam inapoi, deoarece cu siguranta nu ar fi supravietuit.... A fost asa pentru ca la acea crescatorie, ca si afacere, se imperecheau animalele , frati cu surori si astfel ieseau cu malformatii interne.
Am petrecut mult timp la cabinetul veterinar. Luni de zile , in fiecare zi. Eram foarte tristi. Nu stiau cum poate fi tratat, decat ca ar avea lichid intre plamani si inima. Toate analizele erau bune, asa ca s-a constatat ca era ceva in neregula cu vasele de sange prin care scapa un lichid incolor si se acumula. Intr-un final ni s-a spus ca nu va supravietui, dar ca si o ultima sansa, un doctor, care isi facea meseria cu mare dedicatie si dragoste pentru animale, ne-a zis ca incearca totusi printr-o operatie sa afle ce ar avea motanul.
Dupa operatie ni s-a spus ca nu s-a rezolvat nimic, dar printr-o minune , motanul a mai trait inca 2 ani. Desi initial nu i se dadea mai mult de 2 saptamani.
A fost un motan vesel ... asta pana a aparut Emma. Asa cum eu eram gravida prima data, sotul meu s-a gandit ca trebuie neaparat sa il luam lui Pitzu, o "nevasta" . Pentru ca noi vom fi ocupati cu copilul si nu ii vom acorda suficienta atentie motanului. Am luat-o pe Emma cand aveam 8 luni de sarcina.
A tetorizat motanul in mare hal. El fiind obisnuit cu linistea si atentia doar asupra blanitei sale si nu a altei fiinte.
Dupa ce s-a nascut Denis, peste vreo cateva luni am dat-o la bunici pe Emma. Era o pisica destul de rautacioasa, il zgariase pe Denis. Atat pot zice acum. Motanul si-a revenit destul de bine ,dupa plecarea pisicii. Dar pentru scurt timp.... pentru ca se imbolnavise de rinichi. Era mai rau si mai rau....
Am inceput-o iar cu drumurile la veterinar. Dar degeaba, pentru ca de data asta nu au mai avut cum sa il salveze. Facuse blocaj renal .... si a "plecat" de la noi :((( Atunci a fost o perioada foarte grea, copilul intreba unde e motanul . Cred ca si astazi il cauta pe sub pat :(
Asa cum Stefan era sa lesine, nu a fost cu mine , sa il inmormantam ( daca asa pot zice) . Singura nu puteam sa fac asta. Asa ca a mers altcineva cu mine. Ii multumesc mult , pentru gest. Pentru mine a fost foarte important.
De atunci nu am reusit sa ma atasez de nici un animalut.... Am incercat, dar inca nu pot.
Asa ,si acum despre haina pe care am facut-o pentru 13 saptamani de sarcina . A, si oare de ce dispare apartul foto ,de fiecare data cand am nevoie de el ? Hmmm, intrebare retorica .
Pana acum , nu l-am mi-am luat sotul la nici o ecografie. Asa ca pana joi, cand va veni cu mine, are voie sa mai spuna ca eu de fapt am mancat prea mult in ultimul timp si am gasit scuza, ca as fi insarcinata . Ha ha ha .
Poze :
De data asta mi-am facut un mantou (cred ca asa s-ar numi ) . Si da , de Craciun vreau un aparat foto si un manechin pentru haine . Poate citeste Mos Craciun blog-ul meu :))
